ISBN & Nikel Odeon

Un prim scenariu a fost scris chiar în 1951, numindu-se la vremea aceea "Le Nemiche" (Inamicele), având drept intrigă rivalitatea dintre englezoaicele şi americancele aflate în Florenţa acelor timpuri... Dar, dintr-un motiv sau altul, nu era momentul potrivit pentru un astfel de film, care avea să aştepte până spre sfârşitul secolului, când şi-a publicat autobiografia, dovedind astfel că anii săi de tinereţe se pot aduna într-un excepţional material de film.
Un grup de expatriate se întâlnesc la mormântul lui Elizabeth Barrett Browning, pentru o ceremonie comemorativă anuală şi mai degrabă excentrică. Dar una din participante absentează nemotivat. E vorba de Mary Wallace (Joan Plowright) pe care o vedem grăbindu-se pe străzile minunate ale Florenţei în compania unui băieţel. Florenţa anilor '30 aparţinea încă unei lumi neatinse de fervoarea secolului XX, de stridenţa turiştilor sau a maşinilor. Copilul e Luca Innocenti (Charlie Lucas), bastardul unei croitorese şi al unui negustor de haine (Massimo Ghini) care a refuzat să-l recunoască oficial. În timp, micul Luca va fi adoptat, într-o oarecare măsură, şi crescut de comunitatea englezoaicelor din înalta societate a Italiei. Lui Mary, mama surogat a lui Luca, care-l iniţiază în chinuitoarea artă shakespeariană, îi revine dureroasa misiune de a-i anunţa copilului moartea mamei sale. Extraordinara prezenta lui Cher in film.

Sarkozy şi „Amélie“. „Alien“ şi Coco Chanel. Religie şi anarhie. Despre toate acestea, regizorul Jean-Pierre Jeunet a vorbit pentru „Adevărul“. Ultimul său film, integral francez, „Micmacs à tire-larigot”, rulează în premieră în România, dar Jeunet nu uită să pomenească Hollywoodul, cu bunele şi relele lui.

„Adevărul": Vi s-a propus să faceţi o continuare la „Amélie"?

Jean-Pierre Jeunet: Oho, şi încă cum! Am refuzat, n-aş fi fost în stare să creez o continuare. Erau atât de multe idei în acel film, pusesem tot şi nu mai rămăsese nimic! Sunt sigur că nici Audrey Tatou n-ar fi acceptat să joace într-o continuare, a fost atât de violentă experienţa ei de a deveni un star de pe o zi pe alta! Bine, bine, acum dacă insişti, o s-o întreb! (Râde). De altfel, eu o găsesc pe Audrey genială în fiecare film pe care-l face, sunt un fan necondiţionat al ei.

Aveţi şi alte propuneri interesante de la Hollywood după ce n-aţi reuşit să ecranizaţi „Viaţa lui Pi"?

Păi, am refuzat un „Harry Potter". Nu mai ştiu care, parcă era al cincilea? Directorul meu de imagine a lucrat la ultimul. Mi-a fost greu să spun nu, dar uneori trebuie să găseşti curajul de a te împotrivi Hollywodului. Nu e o experienţă interesantă pentru mine, castingul era gata, la fel şi decorurile, şi costumele... Nu mă pasiona deloc. Acum, agentul meu american îmi propune 15 scenarii pe săptămână. Eu, în schimb, citesc carte după carte, pentru că acum am chef să fac o adaptare. Eram mai mult decât doritor să ecranizez „Minunatele oase" de Alice Sebold, am adorat cartea, dar mi-a luat-o înainte Peter Jackson.

Vreţi să schimbaţi lumea prin felul în care faceţi film?

Nu, nu-mi propun aşa ceva! Eu nu fac filme militante, nici n-aş şti cum. Filmele mele te îndeamnă la reflecţie asupra unui subiect contemporan. Nu vreau să schimb lumea, ci doar perspectiva asupra ei. Realismul şi militantismul nu sunt „pe felia" mea, iau mai degrabă partea fanteziei şi a imaginaţiei. E ca şi cu restaurantele; trebuie să fie şi unele cu specialităţi de peşte, vegetariene etc. Eu trag linia la specialitatea mea, n-aş face ce nu ştiu să fac.

E umorul o armă?

„Dictatorul" lui Chaplin era o comedie, nu vi se pare extravagant? Nu ştiu dacă umorul e o armă, dar sigur poate să ne salveze viaţa, să ne asigure supravieţuirea. Nu-mi pot imagina o lume fără umor. Chiar şi atunci când am făcut „Alien: Renaşterea", care trebuia să fie orice numai comic nu, nu m-am putut abţine să nu includ „nişte" umor.

Aţi afirmat că vedeţi filmul ca pe un joc. Vă menţineţi afirmaţia?

Desigur. Ca pe un joc Mecano, ca să fiu precis. Şi vreau să fac cea mai frumoasă jucărie cu cât mai multe piese - costumele, decorurile, dialogurile etc. Nu vreau să las niciuna deoparte. Sunt prezent la fiecare etapă din facerea unui film; în SUA, regizorii nu se ocupă de montaj sau de sunet, trec deja la următorul film. Nu e cazul meu, vreau să fiu acolo la fiecare imagine, la fiecare tăietură de montaj, la mixajul de sunet.

După 20 de ani în industria cinematografică, credeţi că sunteţi la înălţimea aşteptărilor de la începutul carierei?

La începutul carierei mele am lucrat timp de patru ani la o companie de telefonie. Visam să pot face un film. Acum sunt copleşit, mi-am depăşit toate aşteptările, propria viaţă mi se pare un vis, mai ales după ce am făcut „Amélie", cel mai mare succes din istoria cinematografiei franceze. Trăiesc mereu cu vaga impresie că sunt un impostor, după fiecare film îmi spun: „Hai să vedem dacă mai poţi unul!", rămân prudent.

Primul francez la Hollywood

Regizor frecvent „Césarizat", Jean-Pierre Jeunet are în CV o nominalizare la Oscar, o candidatură la Palme d'Or şi un premiu pentru cel mai bun regizor decernat de Academia Europeană de Film pe lângă multe alte trofee. A făcut cel mai profitabil film francez („Amélie") şi a fost primul cineast francez invitat la Hollywood pentru a face un blockbuster. „Micmacs à tire-larigot", ultimul film de Jean-Pierre Jeunet, rulează în premieră în Bucureşti.

Cum l-aţi ales pe Danny Boon pentru rolul principal din "Micmacs à tire-larigot"?

El şi-a început cariera cu un număr de tipul „one-man show", l-am urmărit timp de 20 de ani. Când l-am ales pentru acest rol, făcuse câteva filme, avea cât de cât succes. Trei săptămâni mai târziu, iese pe ecrane un film cu el,„Bienvenue chez les Ch'tis", care a avut o priză enormă la publicul francez şi încasări aproape la fel de mari ca „Titanicul". Peste hotare, „Amélie" rămâne lungmetrajul francez cu cele mai mari încasări, dar, în Franţa, „Bienvenue chez les Ch'tis" a fost un adevărat fenomen la box-office. Aşa că în loc să am un actor, m-am ales cu un star.

Majoritatea filmelor dvs. sunt antirăzboi. De ce?

Faptul că războiul e groaznic nu reprezintă vreo mare descoperire. Eu mi-am făcut stagiul militar timp de un an şi nu a fost una din cele mai fericite perioade din viaţa mea. „Micmacs à tire-larigot" nu e un film politic sau unul cu mesaj, pentru că e un clişeu să spui că vânzarea armelor e imorală. Nu cred că în film poţi face ceva mai rău decât să predici. Dacă vrei neapărat să transmiţi un mesaj, n-o poţi face decât printr-o poveste.

Credeţi că Sarkozy e apropiat de comercianţii de arme ca aceia din filmul dvs.?

Desigur, fiecare preşedinte e, funcţia îi obligă. Sarkozy nu face un secret din astfel de prieteni, se afişează în public cu ei.