jeudi 21 mai 2009

zise de "terorista" luciat RIP.... ce vreau sa-mi amintesc

 îi terorizez pe the (un)happy few care fac parte din viaţa mea

 Trei prietene au fost nevoite să ia acasă Clopotul de sticlă al Sylviei Plath, pe care mai că nu li l-am băgat pe gît.

extazele mele despre Vonnegut şi Vian şamd

 A fost acum ceva timp o anchetă în „Cotidianul” pe tema cărţilor care trebuie citite de ăia care vor să ştie pe ce lume sînt. Uite ce i-am dat eu aproape cu forţa unei adolescente nevinovate care suferea de o  slăbiciune incipientă pentru manele:

1. Francoise Sagan, Bonjour tristesse
2. Salinger, De veghe în lanul de secară
3. Sylvia Plath, Clopotul de sticlă (deci patru persoane terorizate)
4. Flaubert, Doamna Bovary
5. Kafka, Amerika
6. Nabokov, Lolita
7. Stendhal, Roşu şi negru (dar asta a fost inutil, nu ştiu de ce nici n-a vrut să audă de ea)
8. Minulescu, o antologie
9. Borges, Ficţiuni
10. o Anthologie de la poesie francaise


pe linia lui Kafka ar fi Elias Canetti cu “Orbirea”






mardi 5 mai 2009

Irational

Multă vreme nu am putut înţelege sensul termenului "iraţional". Mereu a fost ceva care m-a împiedicat să-i intuiesc semnificaţia. Parcă purta în el ceva straniu şi ininteligibil, care mă oprea să-l simt ca pe unul din cuvintele de care m-aş fi putut folosi spontan şi firesc, fără a tresări mai întîi la auzul lui. La fel mi se întîmpla cu "raţional" sau "raţiune". Simţeam că nu sunt cuvintele mele şi că, dacă totuşi le foloseam, o făceam involuntar, sub presiunea ticurilor verbale preluate din jurul meu: "a te comporta iraţional", "decizie iraţională", sau formulele opuse, ca, de pildă, "poartă-te raţional!", "De ce nu vrei să fii o fiinţă raţională?"

În toate simţeam o flagrantă lipsă de sens, o lacună pe care cei care le întrebuinţau des nu o percepeau defel. Cu timpul mi-am dat seama că, alături de înţelesul filozofic de facultate teoretică pusă în slujba înţelegerii (şi atunci raţional = inteligibil), "raţiunea" şi corelativul ei negativ, "iraţional", sunt sinonime eufemistice pentru "voinţă" şi pentru "involuntar".

Cînd spunem că cineva se poartă iraţional subînţelegem, de fapt, că gesturile şi cuvintele lui se desfăşoară involuntar, fără un control din partea voinţei lui. Spun "sinonim eufemistic" deoarece, prin înlocuirea voinţei cu raţiunea, trecem sub tăcere amănuntul îngrijorător că mai toate reacţiile şi sentimentele unui om sunt involuntare, comandate de nişte resorturi asupra cărora voinţa lui nu are nici o putere. Voinţa asistă doar, dar nu poate schimba cursul evenimentului.

Dar dacă acum spun: "vai, ce reacţie iraţională", pentru a eticheta un comportament care, de fapt, e involuntar, nu numai că escamotez fondul problemei, şi anume că suntem fiinţe profund nelibere faţă de pîrghiile noastre intime, dar totodată mut accentul de pe fatalitatea alcătuirii noastre pe pretinsul liber-arbitru pe care noţiunea de "raţiune" îl sugerează.

Cum s-ar spune, dacă o reacţie, o emoţie sau un gest sunt iraţionale este pentru că raţiunea nu a fost suficient de matură ca să le "raţionalizeze", să le stăpînească. Şi astfel, lumina raţiunii intră în opoziţie cu bezna instinctelor iraţionale. În realitate, instinctele sunt involuntare şi nu pot fi altfel, căci se petrec pe deasupra voinţei, sau mă rog, pe sub ea. Dar dacă spun asta, recunosc implicit că omul nu are decît într-o foarte mică măsură acel liber-arbitru pe care ni-l dă "lumina raţiunii". De fapt, suntem fiinţe profund iraţionale cărora le este dat mereu să suporte consecinţele unor gesturi pe care le săvîrşesc involuntar.

Premisa existenţei "raţiunii" şi a "iraţionalului" este aceea că tot ce poate fi înţeles poate fi stăpînit, iar acolo unde lumina raţiunii a pătruns, acolo totul poate fi condus "în mod raţional". Omul e fiinţă raţională, deci poate controla orice lucru după ce l-a înţeles. În acest fel, o viaţă poate fi trăită raţional de la un cap la altul. Nimic mai fals.

De la bătăile inimii şi pînă la sentimentele mele, cam tot ce ţine de sistemul nervos vegetativ (neural-endocrin) şi de structura mea psihică reprezintă procese ce se petrec fără voia mea. Faptul că le înţeleg mecanismul nu mă ajută ca, în momentul în care ele au loc, să le pot controla. Procesele acestea sunt cu totul involuntare, şi nimeni nu stă să-mi ceară încuviinţarea dacă ele au sau nu voie să se petreacă. La fel cu viaţa mea: toate lucrurile esenţiale ce mi-au marcat existenţa au fost involuntare şi în afara controlului meu raţional.

Dacă un om ar putea fi o fiinţă raţională, în stare să controleze prin voinţă orice eveniment venit peste el, ar fi un zeu înzestrat cu o putere diabolică. Dar, totodată, ar fi o marionetă ghidată de exigenţele raţionale ale prudenţei şi versatilităţii morale, lipind cu zel gardurile docilităţii ideologice. Dusă la exces, raţiunea este o pacoste echivalînd cu o sterilitate totală şi cu o mediocritate lucie. Şi cred că e un semn de maturizare să-ţi pierzi treptat încrederea în raţiunea oamenilor. Unde mai pui că elogiul adus raţiunii ascunde o subtilă duşmănie faţă de spiritul "iraţional" al creştinismului. Cine crede în raţiune face, fără voia lui (involuntar, adică iraţional), apologia ateismului contemporan. Dar prin asta trecem cu toţii în epoca actuală.

vendredi 24 avril 2009

Paris - Klapish


C’est l’histoire d’un parisien qui est malade et qui se demande si il va mourir.Este povestea unui parizian care este bolnav si care se intreaba daca va muri.Son état lui donne un regard neuf et différent sur tous les gens qu’il croise. Starea lui ii da o privire noua si diferita asupra tuturor oamenilor pe care ii intalneste.Le fait d’envisager la mort met soudainement en valeur la vie, la vie des autres et celle de la ville toute entière.Faptul de a se gandi la moarte da sens vietii, vietii celorlalti si aceea a intregului oras.