Tea with Mussolini - Franco Zeffirelli

Un prim scenariu a fost scris chiar în 1951, numindu-se la vremea aceea "Le Nemiche" (Inamicele), având drept intrigă rivalitatea dintre englezoaicele şi americancele aflate în Florenţa acelor timpuri... Dar, dintr-un motiv sau altul, nu era momentul potrivit pentru un astfel de film, care avea să aştepte până spre sfârşitul secolului, când şi-a publicat autobiografia, dovedind astfel că anii săi de tinereţe se pot aduna într-un excepţional material de film.
Un grup de expatriate se întâlnesc la mormântul lui Elizabeth Barrett Browning, pentru o ceremonie comemorativă anuală şi mai degrabă excentrică. Dar una din participante absentează nemotivat. E vorba de Mary Wallace (Joan Plowright) pe care o vedem grăbindu-se pe străzile minunate ale Florenţei în compania unui băieţel. Florenţa anilor '30 aparţinea încă unei lumi neatinse de fervoarea secolului XX, de stridenţa turiştilor sau a maşinilor. Copilul e Luca Innocenti (Charlie Lucas), bastardul unei croitorese şi al unui negustor de haine (Massimo Ghini) care a refuzat să-l recunoască oficial. În timp, micul Luca va fi adoptat, într-o oarecare măsură, şi crescut de comunitatea englezoaicelor din înalta societate a Italiei. Lui Mary, mama surogat a lui Luca, care-l iniţiază în chinuitoarea artă shakespeariană, îi revine dureroasa misiune de a-i anunţa copilului moartea mamei sale. Extraordinara prezenta lui Cher in film.

Dead Man-Jim Jarmush

Western suprarealist , calatorie spirituala, film mistic.

Pelicula filmata in alb negru. Jarmush face un film de arta nedestinat marilor mase. Imagine si sunet impecabile, atmosfera originala, reactiile personajelor iesite din schema genului. Foarte frumos. Il adaug celorlalte Jarmus-uri vazute cu placere :Cofee and Cigaretes, Ghost Dog, Brocken Flowers si In America.

Jeunet

Sarkozy şi „Amélie“. „Alien“ şi Coco Chanel. Religie şi anarhie. Despre toate acestea, regizorul Jean-Pierre Jeunet a vorbit pentru „Adevărul“. Ultimul său film, integral francez, „Micmacs à tire-larigot”, rulează în premieră în România, dar Jeunet nu uită să pomenească Hollywoodul, cu bunele şi relele lui.

„Adevărul": Vi s-a propus să faceţi o continuare la „Amélie"?

Jean-Pierre Jeunet: Oho, şi încă cum! Am refuzat, n-aş fi fost în stare să creez o continuare. Erau atât de multe idei în acel film, pusesem tot şi nu mai rămăsese nimic! Sunt sigur că nici Audrey Tatou n-ar fi acceptat să joace într-o continuare, a fost atât de violentă experienţa ei de a deveni un star de pe o zi pe alta! Bine, bine, acum dacă insişti, o s-o întreb! (Râde). De altfel, eu o găsesc pe Audrey genială în fiecare film pe care-l face, sunt un fan necondiţionat al ei.

Aveţi şi alte propuneri interesante de la Hollywood după ce n-aţi reuşit să ecranizaţi „Viaţa lui Pi"?

Păi, am refuzat un „Harry Potter". Nu mai ştiu care, parcă era al cincilea? Directorul meu de imagine a lucrat la ultimul. Mi-a fost greu să spun nu, dar uneori trebuie să găseşti curajul de a te împotrivi Hollywodului. Nu e o experienţă interesantă pentru mine, castingul era gata, la fel şi decorurile, şi costumele... Nu mă pasiona deloc. Acum, agentul meu american îmi propune 15 scenarii pe săptămână. Eu, în schimb, citesc carte după carte, pentru că acum am chef să fac o adaptare. Eram mai mult decât doritor să ecranizez „Minunatele oase" de Alice Sebold, am adorat cartea, dar mi-a luat-o înainte Peter Jackson.

Vreţi să schimbaţi lumea prin felul în care faceţi film?

Nu, nu-mi propun aşa ceva! Eu nu fac filme militante, nici n-aş şti cum. Filmele mele te îndeamnă la reflecţie asupra unui subiect contemporan. Nu vreau să schimb lumea, ci doar perspectiva asupra ei. Realismul şi militantismul nu sunt „pe felia" mea, iau mai degrabă partea fanteziei şi a imaginaţiei. E ca şi cu restaurantele; trebuie să fie şi unele cu specialităţi de peşte, vegetariene etc. Eu trag linia la specialitatea mea, n-aş face ce nu ştiu să fac.

E umorul o armă?

„Dictatorul" lui Chaplin era o comedie, nu vi se pare extravagant? Nu ştiu dacă umorul e o armă, dar sigur poate să ne salveze viaţa, să ne asigure supravieţuirea. Nu-mi pot imagina o lume fără umor. Chiar şi atunci când am făcut „Alien: Renaşterea", care trebuia să fie orice numai comic nu, nu m-am putut abţine să nu includ „nişte" umor.

Aţi afirmat că vedeţi filmul ca pe un joc. Vă menţineţi afirmaţia?

Desigur. Ca pe un joc Mecano, ca să fiu precis. Şi vreau să fac cea mai frumoasă jucărie cu cât mai multe piese - costumele, decorurile, dialogurile etc. Nu vreau să las niciuna deoparte. Sunt prezent la fiecare etapă din facerea unui film; în SUA, regizorii nu se ocupă de montaj sau de sunet, trec deja la următorul film. Nu e cazul meu, vreau să fiu acolo la fiecare imagine, la fiecare tăietură de montaj, la mixajul de sunet.

După 20 de ani în industria cinematografică, credeţi că sunteţi la înălţimea aşteptărilor de la începutul carierei?

La începutul carierei mele am lucrat timp de patru ani la o companie de telefonie. Visam să pot face un film. Acum sunt copleşit, mi-am depăşit toate aşteptările, propria viaţă mi se pare un vis, mai ales după ce am făcut „Amélie", cel mai mare succes din istoria cinematografiei franceze. Trăiesc mereu cu vaga impresie că sunt un impostor, după fiecare film îmi spun: „Hai să vedem dacă mai poţi unul!", rămân prudent.

Primul francez la Hollywood

Regizor frecvent „Césarizat", Jean-Pierre Jeunet are în CV o nominalizare la Oscar, o candidatură la Palme d'Or şi un premiu pentru cel mai bun regizor decernat de Academia Europeană de Film pe lângă multe alte trofee. A făcut cel mai profitabil film francez („Amélie") şi a fost primul cineast francez invitat la Hollywood pentru a face un blockbuster. „Micmacs à tire-larigot", ultimul film de Jean-Pierre Jeunet, rulează în premieră în Bucureşti.

Cum l-aţi ales pe Danny Boon pentru rolul principal din "Micmacs à tire-larigot"?

El şi-a început cariera cu un număr de tipul „one-man show", l-am urmărit timp de 20 de ani. Când l-am ales pentru acest rol, făcuse câteva filme, avea cât de cât succes. Trei săptămâni mai târziu, iese pe ecrane un film cu el,„Bienvenue chez les Ch'tis", care a avut o priză enormă la publicul francez şi încasări aproape la fel de mari ca „Titanicul". Peste hotare, „Amélie" rămâne lungmetrajul francez cu cele mai mari încasări, dar, în Franţa, „Bienvenue chez les Ch'tis" a fost un adevărat fenomen la box-office. Aşa că în loc să am un actor, m-am ales cu un star.

Majoritatea filmelor dvs. sunt antirăzboi. De ce?

Faptul că războiul e groaznic nu reprezintă vreo mare descoperire. Eu mi-am făcut stagiul militar timp de un an şi nu a fost una din cele mai fericite perioade din viaţa mea. „Micmacs à tire-larigot" nu e un film politic sau unul cu mesaj, pentru că e un clişeu să spui că vânzarea armelor e imorală. Nu cred că în film poţi face ceva mai rău decât să predici. Dacă vrei neapărat să transmiţi un mesaj, n-o poţi face decât printr-o poveste.

Credeţi că Sarkozy e apropiat de comercianţii de arme ca aceia din filmul dvs.?

Desigur, fiecare preşedinte e, funcţia îi obligă. Sarkozy nu face un secret din astfel de prieteni, se afişează în public cu ei.

Road to Perdition

Alt film al lui Sam Mendez. Mi-a placut. Nu pot sa nu remarc imaginile lui fetish din perioada anilor 50, acealeasi ca si in Revolutionary Road, multimea de lucratori cu palarie de pe peron si camera alba a scenei de final, covor alb, fereastra... Impecabilul pangarit de pata rosie de sange ce vesteste disparitzia eroului principal, Tom Hanks aici, Kate Winslet in celalalt. Mi-a placut...

Little Fish

Deprimant

jeux d'enfants

world's greatest dad

so shy

cassandra's dream

inglorious basterds

CINEMA CU ADEVARAT
(habar n'aveam ca "Natural born killers" al lui Oliver Stone este scris de Tarantino... Din fericire, la Inglorious Basterds l-a lasat pe Rodriguez sa doarma si s-a desfasurat in toata nebunia lui... am ras, am plans (as fi vrut sa dureze 10 ore). Ce-mi place la domnu Tarantino e ca reueste sa ne serveasca ceva nou si proaspat chiar daca foloseste aceleasi ingrediente. Regizori ca Almodovar si Kusturica tot scot pe piata de ani buni aceeasi ciorba reincalzita de nu-i mai simti gustul. Dar Tarantino e mester cu sarea si piperul si alte mirodenii. Filmul e entertainment de la un cap la altul. Actiune si comedie amestecate la foc de artificii. Jocul actorilor e de zile mari. Din loc in loc Tarantino plaseaza surprize ca niste mine anti-plictiseala, nu stii cum vor evolua lucrurile si abia astepti sa vezi ce se intampla. Tarantino se joaca si cu aluzii (justitiarul care ii insemneaza pe aia rai in frunte, bastardul sef obligat sa faca pe actorul sicilian care arata si vorbeste ca marlon brando in "the godfather", lunetistul solitar care face felu la peste 200 de inamici) si rescrie istoria. Cica lu Tarantino i-a venit ideea filmului cand era la o bauta cu Brian Singer in timp ce asta lucra la Valkyrie. Shi zice Tarantino: Eu as face filmu' asta doar daca ar avea happyend. Si zice Singer : Asta nu se poate, ca faptele sunt fapte, istoria ie istorie. Si zice tarantino: Pariu?

cea mai tare recenzie ever? iat-o aici, scrisa de crudul iezuit CTP pe care-l iubesc...

O evreică frumoasă, lividă, cu moartea în suflet, se pregăteşte să ucidă şi să fie ucisă. Marele moment reclamă o „grande tenue”, ţinută de recepţie la nivel înalt stil anii ’40, cu pălărie, voaletă şi rochie lungă de catifea. Shoshanna îşi face buzele cu un ruj arătând ca un cartuş încă netras. Apoi ia pe degete fond de ten. Ezită o clipă, în care obiectivul camerei te cufundă în cobaltul bolnav al ochilor eişi, în loc să aştearnă circular cu buricele degetelor crema roşiatică, îşi crestează scurt câte o dungă orizontală pe fiecare obraz, ca pieile-roşii sau ca jucătorii de fotbal american înainte de luptă.

Veţi spune că asta e melodramă, telenovelă, thriller-kitsch. Da, întreg scenariul filmului lui Quentin Tarantino „Bastarji fără medalii”, evrei, nemţi, americani, comando, dragoste, răzbunare, rafale de pistol automat, atentat, Hitler, pantoful Cenuşăresei, ajuns pe mâinile altui regizor ar fi avut şansele să fie pe ecran un kivetsch standard de serie B, pe deasupra şi anacronic, pentru că melodramele-thriller ww 2 nu mai sunt demult la modă. Dar „ticălosul” Tarantino ne aminteşte, magistral şi emoţionant, că între un teanc de foi scrise sau tipărite şi un aparat de filmat există o oarecare deosebire. Aşa cum numai marii cineaşti o pot face, rar şi memorabil, nonconformistul Tarantino ajuns la maturitate artistică redescoperă arta cinematografică. Fiecare minut din cele aproape 150 ale filmului e o demonstraţie ataşantă, tulburătoare a ceea ce poate face imaginea cinematografică şi nu poate face cuvântul. Dacă în „Reservoir dogs”, „Pulp fiction” sau „Kill Bill” Tarantino e original, inteligent şi amuzant, dar bazat până la monotonie pe ceea ce s-ar putea numi „Violenţa veselă”, la „Inglorious Basterds” poţi să râzi cu sughiţuri când ucigaşul yankeu Aldo Raine (Brad Pitt în cel mai bun rol de când îl ştiu, făcându-mă să şterg expresia „breji piţi” cu care defineam o anume specie de „feţe” actoriceşti americane) încearcă să vorbească italieneşte, iar în minutul următor poţi să fii implicat cu inima în gât în cea mai autentică dramă umană. Tarantino alternează umorul sadic (un neamţ zdrobit cu bâta pe fondul unui comentariu de baseball, scalpări in gros plan filmate ca la frizerie, gloanţe în testicule, degetul nu pe rană, ci în rană, adânc şi răsucit) cu recitaluri actoriceşti de nuanţe şi nişe psihologice pe cât de fine, pe atât de intens emoţionante – să mănânci, tu, evreică, un ştrudel împreună cu ofiţerul SS care ţi-a măcelărit familia. Acest ofiţer, colonelul Hans Landa, îi prilejuieşte actorului german Christoph Waltz o interpretare pur şi simplu istorică.Bestialitatea caldă, amuzată şi delicată, cruzimea cultă şi inteligentă până la demenţă, de asasin cu mult mai sensibil şi manierat decât un om normal, se încheagă într-o adevărată efigie a Nazistului, cum n-a mai cunoscut ecranul. Tarantino face o echilibristică pe lama de râs şi lacrimă cum n-am mai văzut de la Charles Chaplin (despre care, ce să vezi, „smucitul” Tarantino declara odată că nu-i place deloc!).

Am fost fericit de asemenea să descopăr în „Bastarji...” specia SF, binecunoscută mie din tinereţe, numită uchronie. Utopie vine de la ou topos, fără loc, niciunde, nicăieri în greceşte. Uchronie, prin analogie, ou chronos, înseamnă fără timp, nicicând. O asemenea istorie imaginară, în care Hitler, Goering, Bormann, Goebbels sunt ucişi într-un atentat care pune capăt războiului, construieşte Tarantino. Acest timp paralel este verosimilizat prin forţa artei lui Tarantino, universuri nebănuite ne sunt dezvăluite printr-o simplă şi monumentală mişcare de aparat – parcă redescoperim la ce e bună panoramarea când aparatul se roteşte ca o privire umană îngrijorată peste foyerul marii chermeze naziste sau planul detaliu când ţigara lui Landa se înfige în frişca de pe ştrudel. Şi cum să nu cred că Joseph Goebbels a fost împuşcat într-o sală de cinema, când Goebbelsul lui Tarantino, întruchipat de Sylvester Groth, pare mai real decât cel care s-a sinucis împreună cu soţia, după ce îşi uciseseră cei 6 copii?
Ieşind de la filmul gloriosului ticălos Tarantino, m-am simţit de parcă n-aş mai fi fost la cinema de zece ani.

lemony snicket

brocken flowers

piesa neterminata pentru pianina mecanica

the beach

banditi

talented mr. ripley

jodorowsky

revolutionary road

Leo si Kate sunt aici casatoriti... Stau intr-o suburbie a Conecticut-ului intr-o casa la marginea unei paduri... Un vis! Dar... sunt NEFERICITI... el merge zilnic cu trenul la serviciu si n-are nici o implinire... Ea ramane acasa si toaca morcovi, face omleta etc... Se cearta non-stop pana-si reamintesc de ideea de dinainte de casatorie de a pleca la Paris si se hotarasc sa vanda tot sa-si realizeze visul si sa lase pseudo-viata suburbana... Cand sa se mute, insa, Leo se imbarliga c-o secretara si, pe deasupra este promovat... Visurile se destrama incet... Kate este dezamagita si joaca exceptional calvarul interior. Nu mai poate!!! Am inteles-o perfect. Apare si un nebun, fiul unor prieteni, singurul care in ipocrizia aia spune lucrurilor pe nume. Cred c-o sa ia ceva premiu pt. ca e nominalizat. Imi pare rau ca l-am vazut pt. ca mi-a accentuat angoasele...

edge of love sau doua femei iubesc un prost

ge-ni-al film cu prosti

Ie clar ca fratii Coen mi-s preferatii pt perioada asta... Filmu' asta m-a pus pe cautat Fargo (pe care l-am ratat) ... In esenta este o comedie intunecata despre haosul si violenta ca si consecinte firesti ale decaderii oricarui tip de contract social... Firul filmului este unul tampit iar personajele sunt burlesti ... femeia trecuta care cauta sa-si imbunatateasca moaca prin operatii estetice (foarte tare Frances pe acest rol), nataraul de la sala (Pitt ii da viata foarte bine acestui specimen caraghios - freza ie bestiala), ratatul care vrea sa se razbune, femeia puternica si eleganta (Tilda) care-si trage un amant idiot si speriat de bombe (Cloney)... Habar n-am cum sa-l cataloghez , dar l-as revedea cu bucurie oricand... Si-acum ma duc sa caut Fargo...

benjamin button

Am tendinta sa incep inflacarat review-ul meu dar... mi se taie cum ma apuc de scris... Este un film emotzionant, bine facut (same Director ca la "Fight Club" si "Seven"!!! ). Imaginea este foarte frumoasa, atmosfera croita perfect, povestea te captiveaza ... Habar n-am unde s-a gresit de mi-a parut la un moment dat lungiiiita ca o piftie. Nu mi-au placut momentele in care baba Cate tragea sa moara ... prea multeee si prea la fel... Accentul pe batranetea personajului rezumandu-se partea cu tineretea doar la cateva cadre cu Brad pe motocicleta cu ochelari Ray-Ban... Misto, nu zic dar.... As fi preferat sa puna accentul pe ce inseamna cu adevarat tineretea ... adica Benjamin sa povesteasca cu artificii ce mare minune este ca din batran sa devii tanar... Ma rog... O sa bag si un citat care mi-a placut :


Nu exista limita de timp,
Incepe cand vrei tu.
Te poti schimba sau poti ramane la fel.
Nu exista reguli pentru asa ceva.

Putem profita din plin
sau putem pierde totul.

Sper ca tu sa profiti din plin.

Sper sa vezi lucruri care
sa te surprinda

Sper sa simti lucruri pe care
nu le-ai mai simtit niciodata

Sper sa intalnesti oameni
cu un punct de vedere diferit.

Sper sa duci o viata
de care sa te mandresti.

Si daca nu,
sper sa ai puterea... s-o iei de ala capat.

rocknrolla

vcb

Mi-ar placea sa pot descrie in cuvinte tot ce a declansat in mine Woody cu filmul acesta... Citisem diverse pareri ale "cunoscatorilor" care spuneau ca-i slab, o auzisem pe Irina Nistor ca-i nominalizat nu stiu unde si... am purces la descarcat. Prea putine filme ma agata din primele minute... Asta m-a luat cu... avionu' ;-). Imaginea este impecabila, totul este aranjat special ca sa-ti ia mintile... o vad pe Scarlett ( de obicei suficient cat sa vreau sa vad un film) si o alta tanara actrita de o fragilitate-finete-candoare foarte misto... Dupa care apare el... :-)) BONUSUL meu... Cristina (Scarlett) il remarca intr-un colt... "-Cine e cel in camasa rosie?" (camera smekere... nu ni-l arata) incepe o poveste despre el, ceva cu dragoste si cu scandal... si tot nu-l vedem... ne pune pe jar ca intr-un final sa ne omoare definitiv... : Javier Bardem in rolul pe care i-l intuisem tooot timpul de cand l-am vazut in No Country for Old Man si in Goya's Ghost si in Mar Adentro si in... Love in the time of cholera... Am stiut ca e asa... am intuit stilul si energia si ... miezul de a juca asa ceva... M-a omorat sinceritatea , seninatatea, jemenfichism-ul personajului care putea parea (pt gospodine) un Don Juan lipsit de scrupule Stiu... stiu ca de fapt, maestria e a regizorului , a felului cum el construieste gandul si miscarea imediat urmatoare... Woody te manipuleaza , te duce in locuri in care nu gandesti, intoarce situatiile, te incanta ca apoi sa faca la loc comanda... Vivisectie... (Bine zis!!!) Penelope are un rol de zile mari aici... Nu pot sa nu remarc cu placere , oricat de mult mi-ar placea Scarlett, ca aparitia Penelopei a eclipsat-o fara drept de apel... Si nu, nu-i complicitatea varstei (sic!) ci omagii pt ceea ce emana... viata, nerv, fronda, haos...O iubesc... cred... dar e pe locul 2, dupa Javier... Nah! uite ce mi-a facut Mr. Allen!

coen brothers

Crima este unul dintre cele mai puternice motoare dramaturgice inventate vreodata de om. Coenii știu acest lucru foarte bine. in cazul lor, crima este un pretext, pentru a explora omul in cele mai variate ipostaze, nu doar in cea de animal cu citeva instincte primare.
La mijloc este o chestiune de aranjare a accentelor, densitate a materialului uman si ambiental portretizat si nu in ultimul rind a unui sistem echilibrat de valori. Studiile de filosofie pot ajuta mult aici (ele in nici un caz nu ofera o garantie a unii viziuni juste).
Pentru a ințelege mai bine cinematografia celor doi, trebuie mai intii ințeles locul de unde vin aceștia - America. Din pacate, geografia cinematografica este un obiect foarte prost ințeles de majoritatea oamenilor, care prefera sa vada lucrurile in alb (noi) si negru (ei), intelectuali cu aspirații (europeni) si americani sau drame si comedii. Nimic mai fals, desigur. Filmele fraților Coen sint filme ale spațiului de mijloc, aflat intre cer și infernul de desubt, cu picioarele ferm pe pamint. Indiferent cine ar fi personajele și ce traiectorie au acestea de pe ecran, filmele fraților poarta ștampila claritatații și a unui echilibru regizoral tot mai rar intilnite. Dintre regizorii buni, puțini pot trata lucrurile in serios, fara sa provoace dureri de cap sau de stomac spectatorului. Coenii poseda aceasta rara calitate. Luciditatea lor combina emoția poveștilor puternice cu detașarea unui ochi ințelept. O arta practic pierduta in Europa copleșita de nevroza, dar pastrata vie dincolo de Ocean.
Criticii chițibușari remarca textura criminala pe care se țese acțiunea majoritații filmelor semnate de Joel și Ethan Coen. Crimele au inceput in "Blood simple" (intotdeauna opera de inceput conține ADN-ul intregii cariere), un film despre pacatele omenești, scaldat in singe. Made in Texas, 1984. Au continuat cu mult rafinament in "Miller's crossing", film care ramine pentru mine un imn al inteligenței umane și au culminat in "Fargo", film pe care l-am vazut de unul singur și din pacate nu am avut cu cine sa discut efectul teribil pe care l-a produs asupra mea. "Fargo" ramine a fi o capodopera a puritații stilistice cinematografice. Este asemeni unei gravuri japoneze cu personaje luate dintr-o provincie a Americii contemporane. O țara care se schimba spre rau. Acest proces este fixat in ultimul film semnat Coen, "No country for old men". Daca in toate filmele precedente crimele aveau o "motivație" (bani, gelozie, tradare), aici intilnim un tip nou de criminal pentru Coeni. Interpretat bestial de Javer Bardem, asasinul din "No country for old men" iși incepe crimele din cauza banilor (desigur) dar pe unde trece omoara și fara motiv. Mecanic. Metodic.
Acest personaj-premiera pentru filmele fraților traseaza o linie de demarcație intre crima cinematografica de "școala veche" și cea de ultima ora. Sint sigur ca eroul lui Bardem reprezinta un moment de cotitura pentru intreaga creație coeniana. Ajungind aici, dupa ce au parcurs toata calea - de la real la absurd, cei doi frați vor simți nevoia unei reevaluari a atitudinii fața de "filmul negru", atit de important in propria filmografie. Este ca și cum ai parcurge drumul de la pictura figurativa la cea abstracta - odata ajuns la capat, te intrebi incotro vei merge mai departe? Nu este o intrebare simpla aceasta, mai ales cind ești in floarea virstei, cu puțin peste 20 de ani de cariera și in topul celor mai buni regizori ai planetei.
Nu este de mirare ca dupa acest film frații au luat o "pauza" de cel puțin cinci (sic!) comedii. Celalalt gen de rezistența a lor.
Plinsul, pe de o parte, risul, pe de alta. Coenii nu ar fi cei care sint, daca nu ar exista comedia. Alți mari regizori s-au descurcat și se descurca de minune și fara comedie. in special, cei europeni - noi sau vechi, batrini sau tineri. Recunosc ca mi-e și frica sa ma gindesc cum ar arata peisajul cinematografic, daca acesta ar fi populat doar de regizori europeni. Din fericire, pentru noi, spectatorii, frații Coen fac și comedii. "Barton Fink" (la limita cu drama), "The Hudsucker Proxy", "O Brother, Where Art Thou?" și desigur "The Big Lebowski". Acesta din urma, o referința absoluta pentru genul comediei din toate timpurile. in urmatorii 2 ani, probabil, vor urma inca cinci comedii. Dintre acestea "Burn After Reading", cu premiera in septembrie, va avea o distribuție aleasa pe sprinceana ( George Clooney, John Malkovich, Frances McDormand) regizata superlativ, ca de obicei. Cu Pitt in rol de instructor de fitness cam idiot și Malkovich in rol de agent CIA pensionat și maniacal.
Frații Coen fac parte din acei autori de film care orice ar face, oricum ii vor incinta pe cinefili. Exista in ei un "șifru" care bucura spectatorii de fiecare data cind e vorba despre un nou film semnat de cei doi. Magie, cunoașterea profunda a regulilor meseriei, grija pentru detalii și umanism. Plus inca ceva. Orice ar face frații, vor face bine.
P.S. Am scris acest text, contrar regulilor, de la persoana intiia. Este acesta un fel de a-mi exprima simpatia și recunoștința fața de cei doi frați melancolici care (mi-)au facut atitea filme minunate.

easy virtue

o brother where art thou

paris, clapish...

Este adevarat ca avem o viziune negativa despre Paris si despre parizieni. Primim foarte repede o conotatie de snobi, pretentiosi, burghezi sau dezagreabili si in plus cu o latura certareata care nu este tocmai falsa. Parizienii au o latura de „niciodata multumit”. Este de asemenea si o caracteristica a francezilor in general: eroul francez dupa modelul lui Gabin sau lui Delon, sau chiar personajele Céline, Léo Malet sau Tardi. In cazul lor, parizianul este certaret, este aprig, nu este prost sau este revoltat… Exista de asemenea ceva frumos si destul de sanatos in aceasta atitudine. Paris este un oras al spleen-ului. Exista o melancolie care, in mod bizar, tine de viata, de reactie si nu de resemnare. Marile ore ale orasului Paris sunt Revolutia din 1789, Comuna, Eliberarea, Mai 68… Paris este cunoscut pentru momentele sale de nebunie sanatoasa. Am auzit de asemenea spunandu-se: „Paris nu mai este la moda” sau „Paris este un oras mort”, dar eu cred ca nu este adevarat acest lucru. Dupa episodul cu Jocurile Olimpice de la Londra, a avut loc o intreaga serie de semnale care tindeau sa arate ca Paris nu mai era la moda sau nu mai era „capitala”. Ca reactie la aceasta am vrut sa vorbesc despre Paris in zilele noastre, intr-o epoca poate mai banala. Ma gandeam chiar sa dau titlul „Portret efemer al unui oras etern”.

magnolia

Mi-a placut!!!   Tom Cruise joaca excelent... marele guru al sexului...tare faza cu "Seduce and destroy"   dar nu stiam c-o sa dureze 3 ore!!!  o gramada de existentze zdruncinate serios.  Faza in care fiecare in parte   fredoneaza cantecul (chiar si muribundul) este geniala. Ca si ploaia cu batracieni cu iz de Apocalipsa... Un joc de televiziune le impleteste destinele... coincidentze bizare, droguri, moarte, nefericire... si toate astea intr-o singura zi...  cea mai trista poveste mi s-a parut a aluia cu ochelarii caraghioshi... fostul copil-vedeta ajuns un depozit ambulant de dragoste nedaruita, un ratat...  Iar regretele... m-au deprimat rau... Regrete, sentimente de vinovatzie, sentimentu' ratarii, al traitului in zadar... noroc ca nu-i decat un joc viatza asta... da ce folos ca stii...  In rest, l-am intzeles p-ala de a fugit cand nevasta-sa avea cancer... Reprobabil? de pus la zid? lasitate?   tre' sa treci prin niste kestii ca sa intzelegi asta perfect...  Cred ca intrand pe bune in papucii unora itzi dai seama cum cad multe precepte ale moralei si eticii ... se duc naibii ... ie usor sa pui in rama, sa categorisesti... 

gran torino

Rolul din Gran Torino este ultimul rol al lui Eastwood... situat undeva intre "ramas bun" si "hai siktir!". In primul rand este despre faptul ca in viata intalnim uneori persoane care ne marcheaza atat de puternic prin gesturi, prezenta, atitudine, incat dupa aceea nimic nu mai este la fel... In al doilea rand, Gran Torino ie o recapitulare a 45 de ani de film... e aproape o parodie... Adica se autoparodiaza: durul imbatranit nu are nimic degradant in el pt. ca inca pare capabil sa-i bage p-aia in spital daca-i calca peluza. Nenea asta e o legenda... Foloseste si aici privirea aia chiorash si grimasa care l-au facut celebru . Ca si in alt film al lui, "Dirty Harry", el porneste sa se bata de unul singur cu golanii cartierului, desi stie ca e pe teren minat. Acum insa, nu mai foloseste un Smith & Wesson ci, la 78 de ani e atat de aproape de conditzia de zeu ca e suficient sa-si ocheasca adversarul cu degetul... este... UBER-Eastwood! Daca alt regizor ar fi folosit rahaturi precum: catzelul indurerat de moartea stapanului, eroul care moare in pozitzia crucificatului, baiatu' deposedat de unelte de catre bandele de cartier, m-ar fi lasat rece. Dar Eastwood isi permite sa n-aiba rusine ... Io una-i dau voie... pt. ca mie mi-a placut.

wrestler

L-am tot amanat pt ca nu ma asteptam la nimic bun de la ce a devenit Rourke... O namila platinata cu vesta de piele, bautor de butoaie de bere. Filmul asta m-a facut insa sa-l reabilitez in capul meu definitiv pe Mikey Rourke... si sa inteleg genul si viata acelor marginali... a acelor luptatori kitchosi care pana acum imi starneau repulsie si nedumerire... Meciurile de wrestling or fi ele trucate, dar chestia asta, live cere rafinament, finetze... luptatorii trebuie sa-si faca unii altora suficient de mult rau incat sa nu jigneasca publicul...

aici Rourke este batran si hartanit, traieste intr-o baraca a carei chirie n-o poate plati, isi duce viata prin baruri ieftine... Ei bine, total neasteptat, Rourke da personajului o dulceatza aparte...ii da blandetze, gentiletze... te mangaie cu prezentza... chiar daca haraie si respira greu...

Iata ce numesc eu neorealism american cinstit... oricate tapete, carpete de prost gust ar aparea... mizerie, lipsa de perspectiva... totul arata, miroase, suna autentic... Este atat de bun incat am plans pe bune...

entre les murs

Manata de iubirea mea pt. cinema-ul francez am ales azi, a doua zi de Craciun, sa vad "Entre les murs", un film despre care auzisem ca este un pic cam lung, un pic didactic , un pic "tezist"...
Un film care n-are neaparat o intriga ci doar te face martor la franturi din viata unui profesor de franceza la orele lui dintr-o scoala din suburbiile Parisului. Un film realist, filmat "din mana", care m-a facut sa cred cu adevarat ca am fost in clasa aceea de liceu, ca am participat la ora aia de franceza printre elevi de toate rasele... Un film fara efecte, realizat numai din trairi umane.
Un film care arata cum in Franta, toleranta este impinsa intr-atat incat cei ce se supun regulilor au dreptul sa le schimbe... Copiii aia, in numele democratiei, ajung sa schimbe limba tarii gazda!!!
Foarte autentica scena cu mama elevului din Mali. Dialogul in dialect are un farmec exotic si perfect "de-acolo".
Foarte interesant unghiul din care se arata ca profesorii din cancelarie au defecte asemanatoare emigranilor de la clasa lui monsieur Marin.
Foarte adanc momentul in care cea mai antipatica, urata si rebela eleva din clasa ii spune profului ca ea este exemplu viu de om care n-a invatat nimic in cele 9 luni de scoala dar releva intr-o doara ca a citit , totusi, o carte care i s-a parut de rahat. ce carte? "Republica" Profu' e siderat : Republica lui Platon??? Ei, da! Iar concluziile sunt foarte misto. Naive si misto.
Foarte miscatoare imaginea de final cu clasa goala, cu scaune rasturnate si rasetele copiilor ce se aud din curte.
Mi-a placut!

bush soul

Samanii deosebesc mai multe suflete care locuiesc simultan in om, suflete corporale (cele care se manifesta in starea de veghe si confera trupului viatza si constiintza) si suflete libere (care se manifesta in stare de inconstientza, la moarte etc.). "Sufletul de jungla" (bush-soul), spre exemplu, reprezinta forma "eterala" pe care o ia omul (in primul rind samanul) in stare de transa, identificîndu-se animalului totemic, intre aceste suflete, un rol important il are "sufletul de vis", forma pe care personalitatea omului o ia in timpul somnului. In transa onirica omul se dedubleaza, eliberind din trup sufletul de vis, care are posibilitatea de a calatori fara limitarile fizice ale lumii concrete. Somnul este, din acest punct de vedere, echivalent transelor provocate de plantele halucinogene, permitzand omului accesul la planuri paralele ale realitatzii. In samanismul modern, cum este cel descris de Carlos Castaneda, se vorbeste chiar de o "arta de a visa" (art of dreaming), care consta intr-o serie de exercitzii (spre exemplu, a-tzi propune sa-tzi vezi mana si corpul in vis) - un fel de a-tzi controla visul Prin vis pot fi explorate "realitatzile separate" care ne inconjoara lumea.
Grecii distingeau doua forme de vise, vise adevarate, care ies din Hades pe poarta de corn, si vise inselatoare, care ies pe poarta de fildesh. Daca unele mijlocesc omului o cunoastere adevarata, aducandu-l in contact cu fiintze supranaturale (suflete ale mortzilor, zei, creaturi monstruoase ale noptzii) , celelalte sunt simple halucinatzii nocturne, fara valoare cognitiva...

Tibetanii folosesc astralizarea ca un mod de evolutie. Chiar daca ei nu prezinta realitatea astrala atat de terifiant cum deduci ca este din experinetele si relatarile lui Castaneda, si ei insista asupra cresterii puterii personale, asupra vitalitatii, a puritatii sufletesti.
"Faptele bune te protejeaza" spun adesea la o astfel de intalnire... Obisnuinta de a face bine, iti reconfigureaza structura asa cum este ea in cer, in lumile subtile, in asa fel incat la reintalnirea cu sine nu te vei mai speria de cum arati si nici nu-ti vei reproduce lumea terifianta care ti-a patat actiunile, ci vei trai efectul faptelor tale bune, iti vei schimba directia de orientare, vei observa, concret, ca viata ta se indreapta spre o alta directie.... nu altceva, nu onoruri, nu aplauze, nici macar multumirile venite din partea celor care au beneficiat, doar tu cu ceea ce este al tau.

Revenind la vis... mi se pare straniu felul in care crestinismul il satanizeaza... desi in Vechiul Testament sunt mentzionatzi mai multzi profetzi , Avraam, lacob, losif, Ghedeon, Solomon, Daniel etc. care au avut revelatzii in vis. Conform crestinismului, visele sunt considerate manifestari diabolice, menite sa-l induca pe om in eroare si pacat. Sfantul Pavel spune : Omnes dii gentium daemonia (Zeii popoarelor sunt diavoli) si atunci, concluzia logica a fost aceea ca toate tehnicile care permiteau preotilor pagani sa intre in contact cu zeii sunt forme de pact cu diavolul. Filocalia musteste de patzanii ale crestinilor ispititzi in vis de cel viclean... pentru "a incita in ei orgoliul luciferic al prestiintzei"...

castaneda

Carlito catre Don Juan:

" si ce te faci, Don Juan, daca undeva , pe drumul tau , te asteapta , foarte bine ascuns, un lunetist de elita ? Pot vrajitorii sa se fereasca si de un glontz bine tintit ?"
Don Juan a facut o fatza mirata , s-a gandit indelung , si a intrebat :
"Un lunetist de elita zici ?"
"Da."
"Cu o pushka de mare precizie ?"
"Da."
"si la pushka aia cu o luneta excelenta ?"
"da."
""Ei bine , daca un lunetist de elita ma asteapta sa ma impuste , si are o pushka excelenta si o luneta de mare precizie....nu ma duc pe acolo in ziua aia ..."

dublul

dublul? de multe ori in viatza m-am intrebat care-i treaba cu acest... dublu... n-am sa uit momentele, dese din copilarie in care ma retrageam intr-un coltz, dupa sifonier si ma intrebam firesc, fara teama, cine sunt eu? si nu superficial... intrebarea mea era adanca... Cu timpul, nu pt. ca m-am prins cine sunt ci pentru ca m-a luat valul... am uitat de intrebarea asta si de problema pe care-o aveam... Doar uneori... in oglinda... surprindeam altceva decat o oglindire.. anumite curente spun ca dublul asta ar fi ... ceva care se intrupeaza odata cu fiecare om si incearca pe cat posibil sa-l traga indarat...

uite ce spune B.C.J. Livegoed in “Omul pe prag”:

La ora actuala, o fiinta elementara vine sa se alature omului cu catva timp inainte de nastre. Ea se leaga de “instrumentul” corporal si patrunde in el la fel cu sufletul si spiritul omenesc insusi.

Aceasta entitate este in legatura cu fortele infranaturale ale electricitatii si magnetismului. Ea poarta responsabilitatea fenomenelor electrice din noi, precum si a altor fenomene similare. Corpul nostru eteric lucreaza cu fortele vitale din natura. Aceasta umbra a corpului eteric asociaza fiecarui proces eteric procese electrochimice paralele...


O entitate legata de noi inca dinainte de nastere si care trebuie sa ne paraseasca inainte de moarte ? Ce rol are? Suntem prieteni? Suntem doi poli?

"Dualiasmul din om nu este o diviziune intre minte si corp, ci intre corpul care adaposteste mintea sau eul si dublul, care este receptaculul energiei noastre de baza. Inainte de nastere nu exista aceasta dualitate, dar din momentul nasterii cele doua parti sunt separate de forta de atractie a intentiei omenirii. Una din parti se dirijeaza catre exterior, devenind corpul fizic, cealalta spre interior, devenind dublul nostru.
In momentul mortii, partea cea mai grea, corpul, se intoarce in pamant pt a fi absorbit de acesta; partea usoara, dublul, se libereaza, insa daca nu a fost perfectionat va putea trai experienta libertatii pret doar de o clipa inainte de a fi dispersat in univers.
Daca murim fara a ne fi sters falsul dualism dintre minte si corp, vom muri o moartea comuna. Murim datorita faptului ca posibilitatea de a ne transforma nu face inca parte din conceptia noastra despre viata. Aceasta transformare trebuie sa aiba loc in timpul vietii si reusita acestei sarcini este singurul scop adevarat pe care il poate avea o fiinta umana. Toate celelalte realizari sunt efemere, din moment ce moartea le transforma in neant."

Faptul ca uitam sa ne mai intrebam cine suntem si care este ratiunea existentei noastre nu arata nimic altceva decat ca intentia omenirii are forta de atractie, ne abate de la ceea ce reprezentam ca esenta. Ne ofera o realitate palpabila si noi sfarsim prina a o accepta fara a mai pune intrebari. Si totusi, paradoxal, aceasta este si salvarea noastra....este ciclul prin care trebuie sa trecem inainte de a reveni la esente, fortificati.

eliade

Pentru un tanar, bilanturile sunt umiliri. Ce ne mai leaga acum de tot sirul zilelor si noptilor scurse in acelasi ritm meschin, cu aceleasi nelinisti mediocre, cu aceleasi dureri si aceleasi desfatari? Ce s-a petrecut vrednic de tinut in seama pentru noi, tinerii?

[...]Am fost toti mediocri, ingamfati, de o jalnica veselie. [...]

Trebuie sa intelegem cu totii ca nimic nu se poate crea fara dureri, fara cumplite renuntari, fara sobra seriozitate. Parintii si fratii nostri s-au temut de seriozitate… Vietuieste acum vreun tanar care sa le invidieze soarta?

Hotarati-va si meditati asupra singurei opere pe care suntem datori s-o cream: constiinta, personalitatea. Opera ce nu se implineste cu zambete, cu nostalgii, cu filosofie de five of clock, cu misticism feminizat. Opera cu nesfirsit purgatoriu de patimi mediocre. Cristal luminat in pestera de izvoare repezi, de paraiele culese din experiente.

Personalitatea se lumineaza in sufletele celor bogati in ciocniri, in nelinisti, in sinteze precipitate si mereu depasite. Iata care trebuie sa fie gandul nostru in acest ultim an pe care il mai avem de trait: sa cautam experientele, sa le intesificam, sa le desciplinam in asa fel incit nici un strop sa nu se piarda. Sa fim mereu noi – si totul sa fie al nostru.

Daca uiti, te ratacesti. [...] Ceea ce indienii numesc maya - termen pe care l-as putea traduce prin irealitatea imediata. Ati inteles la ce fac aluzie: la intamplari, la evenimente, la intalniri fortuite, la ceea ce, aparent, ar putea sa nu aiba nici o semnificatie. Zic aparent. Dar daca aparenta asta e numai o cursa pe care ne-o intinde maya, vrajitoarea cosmica, materia in devenire? [...]

Ni se intampla, fiecaruia din noi, fel de fel de intamplari, dar, din nefericire, le uitam. Iar cand nu le uitam, nu stim sa le recunoastem.

Se spune ca a fi sincer inseamna a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sinceritati il are intotdeauna celalalt, nu tu. Esti considerat sincer nu "cand nu ascunzi nimic" celuilalt, ci cand nu ascunzi ceea ce asteapta de la tine sa ascunzi. Este poate paradoxal, dar asa e; sinceritatea ta nu se verifica prin tine, ci prin celalalt. Esti considerat sincer numai atunci cand spui ceea ce vrea si ceea ce asteapta altul de la tine sa spui.

Daca ii marturisesti unei prietene ca e frumoasa si inteligenta, in timp ce ea nu e nici una nici alta, nu esti sincer. Daca ii spui ca e urata si foarte putin desteapta, esti sincer. Dar marturiseste-i ca toate acestea n-au absolut nici o importanta, ca altele sunt lucrurile pe care ai dori sa i le spui, ca isi macina timpul intr-un mod stupid, ca traieste o himera, ca viseaza la lucruri ce o indeparteaza de adevar si de fericire atunci sigur nu esti nici sincer, esti nebun. Este poate ciudat, dar ne temem de o lume "defavorabila", de un mediu strain, cu care nu putem comunica, fata de care nu putem fi "sinceri". Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea sa fie sincera cu noi. Doar sinceritatea ne da aceasta certitudine ca suntem inconjurati de prieteni, de oameni care ne iubesc, ca nu suntem singuri. De aceea in ceasurile de mare singuratate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se cauta unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolarii definitive. Sinceritatea este si ea, ca atatea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participa la acea complicata clasa de sentimente si orgoliu ce se numeste prietenie si care, trebuie sa recunoastem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viata.


In prietenie se intampla acelasi lucru: esti iubit nu pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine. Tu, omul, esti sacrificat intotdeauna. Esti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poti da, ceea ce poti justifica, verifica, contrazice sau afirma in sentimentele prietenului. Si nu te poti plange, pentru ca si tu faci la fel; toata lumea face la fel. Ceea ce intristeaza oarecum intr-o prietenie este faptul ca fiecare dintre prieteni sacrifica libertatea celuilalt. Prin "libertate" inteleg suma posibilitatilor lui, vointa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite.

Esti iubit pentru ca prietenii s-au obisnuit cu tine sa te vada pe strada, sa te intalneasca la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obisnuit sa mergi cu ei la cinematograf, in vizita la cunostinte, sa-ti placa, in general, ceea ce la place si lor, sa gandesti, in general, ceea ce gandesc si ei. Unde esti tu in toate aceste sentimente ale lor? Esti descompus, distribuit si asimilat dupa vointa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Daca intr-o zi vrei sa faci altceva decat ceea ce se asteapta de la tine sa faci, atunci nu mai esti un bun prieten, atunci incomodezi, obosesti, stanjenesti.
Cateodata esti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tai libertatii tale: toleranta.


Zilele trecute incercam sa vorbesc cu cativa prieteni despre moarte, iar ei parca mi-ar fi spus: "Draga, fii serios si lasa prostiile la o parte!". Ei nu intelegeau ca ceea ce le apare lor drept prostii poate insemna pentru mine o problema esentiala. Si atunci m-am intrebat ce ar spune prietenii mei daca as savarsi un act compromitator, dar cerut urgent de libertatea mea? Si mi-am dat seama ca n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar incerca sa treaca o clipa in mine, ca sa imi inteleaga nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera s-au m-ar lasa singur. In nici un caz n-ar trece in mine. Or, dragostea adevarata nu insemna decat aceasta completa renuntare la individualitatea ta pentru a trece in celalalt.
O prietenie nu se verifica numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l incalzi cu mangaierile tale, a-l inconjura cu "sinceritatile" tale nu inseamna nimic.

Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i incalca libertatea, a nu-l judeca din punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar poate nu corespunde experientei destinului celuilalt), a nu-l pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el insusi, prin ceea ce trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om. Iar nu un simplu manechin.

Toate acestea insa nu ti le cere nimeni, dupa cum nimeni nu-ti cere adevarata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreste el.
Nu uitati ca intr-o prietenie nu conteaza numai ceea ce ia celalalt. Fiecare luam mai putin decat ar trebui.

Acesta este marele nostru pacat: ca nu ne e sete de mai mult, ca ne multumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atata spaima de ridicol. Nu numai ca nu dam cat ar trebui, dar luam cu mult mai putin decat ni se ofera.